Într-o noapte întunecată şi cu viscol puternic, crengile unui copac, încremenite de frig, se tânguiau de soarta lor:

- De ce am fost condamnate oare să fim crengi? Vara ne perpelim pe arşiţă, iar iarna îngheţăm. Ce bine e să fii rădăcină! Cât e anul lung, rădăcinile nu fac altceva decât să doarmă liniştite în pământ. Iarna le e cald, iar - răcoare. Zău că ele sunt parcă în Raiul pe pământ, nu alta!

Dar şi rădăcinile se gândeau:

- Ce bine le e crengilor. Ele se află în văzul tuturor, zilnic pot admira frumuseţile din jur, în timp ce noi stăm toată viaţa în pământ. Anii ni se scurg în zadar.

Rădăcinile pizmuiau crengile, iar acestea credeau că rădăcinile duc o viaţă minunată. Şi aşa, crengile căutau să se plece tot mai jos, iar rădăcinile să iasă cât mai în afară. Până într-o bună zi, când se dezlănţui o furtună, rădăcinile fură smulse din locul lor şi copacul se prăvăli cu crengile cu tot pe pământ.