În acest capitol, pornind de la faptul că Cerul şi Pământul nu există pentru sine, Laozi şi-a expus cugetarea modestă de a preţui cultivarea spiritului omului.

În aparenţă, a nu exista pentru sine vine în contradicţie cu a trăi în vecie. În realitate însă, acestea sunt legate între ele. Dacă te naşti pentru tine însuţi, nu vei trăi veşnic. Tot aşa, dacă vrei să te afli înaintea altora, trebuie să te pui în urma altora. Dacă vrei să ai fiinţă, trebuie să ignorezi propria-ţi fiinţă. Iată dialectica transformării contrariilor unul în altul. Cunoscând această lege, Laozi consideră că nesocotind propria-ţi fiinţă, vei avea fiinţă.

天長地久。 Cerul şi Pâmântul există în veşnicie.

天地所以能長且久者， Cerul şi Pământul pot trăi îndelung şi-n vecie,

以其不自生， Din cauză că nu trăiesc pentru sine,

故能長生。 De aceea veşnic se pot ţine.

是以聖人後其身而身先, Aşa şi înţeleptul în urmă s-aşază, Şi totuşi în faţă s-aşază,

外其身而身存。 El ignorează propria-i fiinţă Şi totuşi poate păstra a sa fiinţă.

以其無私, El nesocoate propria-i fiinţă

故能成其私。 Şi de aceea poate păstra a sa fiinţă.

Traducere: Xu Wende